Soarele răsare dincolo de perdelele îngălbenite de arşiţa verii. Mirosul de migdale amărui îi dezmiardă simţurile, iar pleoapele i se deschid lent.
Prinsă la jumătatea drumului dintre vis şi realitate, fata cu ochii de stele îşi întoarce chipul spre răsărit. Buclele negre îi acoperă buzele ca şi cum ar vrea să i le pecetluiască iar umerii goi se lasă mângâiaţi de adierea vântului care intră tiptil, asemenea unui copil jucăuş, pe fereastra pe jumătate întredeschisă.
Tălpile ei goale păşesc timid pe podeaua „tapetată” cu amintiri. Se-ndreaptă spre fereastra care o-ntoarce în trecut și ochii mari privesc haotic în zare. De dincolo de geamul prăfuit, aerul rece o izbește în piept.
Întinde o mână și prinde în palmă o frunză aurie căzută din bolul amintirilor. Firavă și totuși puternică, frunza își spune povestea în mâna fetei cu ochii de stele…o poveste cu soare, fulgere și ploi reci.
Dezgolită de povești în palma ei, frunza se lasă furată de dansul vântului la început de toamnă iar fata cu ochii de stele îi poartă acum povestea. Rochia albă îi acoperă trupul subțire ca și cum ar prinde-o într-o îmbrățișare. Îi încălzește pieptul înghețat de vreme, mânecile îi mângâie brațele lungi iar picioarele se pierd printre falduri ca într-o mare învolburată aproape de miezul unei nopți de vară.
Pașii ei plutesc, plutesc încet iar ochii caută ieșirea. Adierea o cheamă ca un adolescent îndrăgostit pentru prima dată, iar cerul tânjește s-o privească.
Rochia albă se agață în cutia cu vise aruncată într-un colț prăfuit. Fata cu ochii de stele deschide cutia și scoate din ea visele nescrise. Pașii o poartă acum tot mai aproape de ieșire, de poarta către un nou început și nimic nu pare s-o oprească din drum. Ține în pumni visele, în ochi stelele mai aprinse ca oricând iar pe buze tăcerea.
Vântul o prinde de mijloc, soarele îi mângâie părul iar cerul îi luminează fața…e toamna unui nou început cu stele în ochi și vise strânse-n pumni.
OANA Alexandru 